Poveste cu părăsiţi de soartă
Înainte de a pune filmele de la nuntă, doar o vorbă.
Până să intram în biserică, am fost în Cişmigiu să facem poze. Şi în timp ce făceam pozele, a început să se audă un plânset ca de om.
Un câine fusese călcat de o maşină. Practic jumătatea inferioară se mai ţinea în piele. Şi un om al străzilor l-a luat din stradă şi l-a adus în parc. Şi-a dat jos haina de pe el şi la pus pe ea, ca să nu stea direct pe iarbă. Îl mângâia şi îi vorbea, încercând să îi aline durerea agoniei.
Şi plângea lângă el…
Mi-a curs şi mie o lacrimă, pentru durerea lor….
Ultimu’ stinge lumina… pentru ca nici unul dintre noi nu ar fi facut ce a facut omul strazii, ma bate din ce in ce mai tare gandul ca ar cam fi cazul sa pleam in sihastrie….
Cuvintele sunt de prisos. Sper doar ca nimeni sa nu moara singur. Sa existe pentru fiecare dintre noi un om care sa-si dea jos haina si sa verse o lacrima sincera…
laura, de murit, intotdeauna vei muri singur…
arhi..mai vesel va rugam
cipoc, nu intotdeauna viata e vesela
Da arhi, putin mai vesel … mai bine mai bagai un post cu rahat ca tot iti place subiectul
simpatic cristian asta
Chiar trebuia sa imi strici seara?
Hmmm, destul de trist.Nu neaparat din cauza povestii tale.Nu cunosc pe nimeni care sa dea dovada de atata compasiune.
faza naspa este ca foarte rar gasesti asa oameni sa faca ce-a facut acel om al strazii