ARHI

Finul are un post demențial în seara aceasta. Postul dezvăluirilor, acel post care dă pe față toate acele așa zise secrete, pe care le dezgroapă diverși idioți, în speranța că au descoperit sfântul Graal și pe mama Tereza. Cu care ocazie mă întreabă și pe mine despre secrete.

Am terminat liceul de Căi Ferate nr.12 din București. Nu, contrar așteptărilor, nu am fost un elev eminent sau model. Dimpotrivă, incepând cu sfârșitul clasei a 10 a m-am apucat de WU-SHU, la RATB, devenind într-un timp relativ scurt unul din tembelii școlii, adică bătăuș, vânzător de “dulciuri” și alte bunătăți, plus altele care nu merită menționate.

După liceu, ce naiba să fac? La facultate nu voiam să mă duc, considerând că a venit timpul celor care muncesc, nu învață.
Așa că, în baza experienței de viață acumulate în liceu, m-am angajat bodyguard la Național Protguard, care atunci era la început, nu ce e acum. Șef era domnul Moisescu, centură neagra 2 dani la nush ce shotokan fudokan.

După un an de bodiguarzie, timp în care pot să mă laud că am fost primul paznic fără armată, dar cu armă de foc, de la ușa firmei El-Al, care firmă este aviația israeliană, am plecat în armată.
Am prestat cu drag și spor ca pompier, timp de un an. Am avut 180 și ceva de incendii, am văzut oameni morți, am cărat babe arse și coapte, am lins la propriu podele de bucătării, am mâncat ouă stricate ca să mă îmbolnăvesc de hepatită, mi-am injectat salivă sub piele ca să fac furuncule și alte tâmpenii.

După armată, ce să fac? Nu aveam nici un orizont, nu știam nici o meserie. Un prieten lucra la o firmă de plicuri, Romkuvert. Mecanic de mașini de plicuri. M-a întrebat dacă nu vreau să vin acolo. Ajutor de mecanic, salariu bun. M-am dus, normal că m-am dus. Salariul minim în rromânia era 40 000 lei, iar eu aveam 800 000. Dar și ce muncă. O mașină de plicuri are 30 de metri lungime și totul trebuie să funcționeze la miime de milimetru.

După 2 ani de beții, bătăi prin parcuri și alte delicatese, am găsit eu o pilă care lucra la Ministerul Transporturilor. Și cunoștința asta mi-a promis că mă angajează administrator de rețea la CFR, dar întâi să mă angajez în CFR, să intru în sistem cum s-ar spune și după aia să se facă transferul.

Așa că am lăsat totul baltă și m-am mutat electrician vagoane la CFR, singura calificare cu diplomă pe care am avut-o vreodată în viață.
Nu doresc nimănui din cei ce mă citesc soarta lui Berilă pe care am avut-o eu la CFR. Am prins perioada de iarnă, când se schimbă în fiecare noapte bateriile de la vagoane. Un vagon are 4 baterii. Un tren, aproximativ 10-12 vagoane. Într-o noapte, schimbam circa 4-500 de baterii de vagoane. O baterie de tren are 120 de kilograme. Le încărcam manual, le descărcam manual.

După 6 luni, timp în care nu s-a schimbat nimic în situația mea, mi-am băgat picioarele și mi-am dat demisia. Pur și simplu nu mai rezistam fizic.
M-am angajat la Flanco, printr-o prietenă. Atunci magazinele de electrocasnice erau în plin avânt. De-abia se deschisese mall-ul din Vitan și aveau nevoie de încărcători-descărcători.

Ce dracu să fac, nu aveam alt job, piața muncii era varză, hai și de-ăla. Și m-am dus. Am descărcat la frigidere și mașini de spălat, de nu vă puteți imagina. micu`TZU poate să confirme, și acum pot ridica singurel o mașină de spălat fără să mă chinui.

După 2 luni, au remarcat ăia că sunt băiat mai dezghețat și m-au făcut vânzător. Și așa. din pas în pas, în 2 ani am ajuns director de magazin. Între timp, făcusem și niște ani de ASE, mă mai perfecționasem în calculatoare și îmi mai crescuse burta.

După vreo 2 ani jumate, Florin Andronescu a vândut Flanco. Era o stare de dezordine și nebunie, salariile ajunseseră la nivelul unei femei de servici. Am plecat, nu îmi mai convenea.

Am ajuns la o firmă de internet. Șofer pe Damas. Salariul bun, muncă puțină, acces la calculator non-stop, internet de mare viteză. Când alții descopereau dial-up-ul, eu descărcam de pe dc++ cu 10MB. L-am avut coleg pe PigBrother, cel de la care am învățat probabil cele mai multe lucruri legate de internet și calculatoare.

Am plecat și de la ei. Mă îndrăgostisem. De ea. Nimic nu prea mai conta pe lume. Și așa mi-am băgat picioarele în București și am plecat la Constanța. Pentru că acolo era viața mea. Nimic nu mai conta, familie, prieteni, nimic.

În Constanța am ajuns cu 4 milioane în buzunar și 2 geamantane cu țoale. M-am angajat la Cosmo, un magazin de electrocasnice actualmente falimentar. Descărcam cu spatele frigidere din camioane. După falimentul Cosmo, am fost gestionar la mâncare și băutură la hotelul Junona-Jupiter, actualul Golden Tulip. Nu vă imaginați cât am putut să mănânc și să beau acolo. Să trăiască bucătarii de acolo, că în viața mea nu am mai mâncat chestii de ce făceau ei acolo seară și mâncam, acompaniate de Finlandia și RedSquare.

De acolo am plecat la o firmă de copiatoare, inginer de service. A fost frumos, dar a ținut doar vreo 2 luni, pentru că am fost căutat de cei de la Philips, care aveau nevoie de un project manager prin zonă. Le-a plăcut de subsemnatul și m-au angajat.

Am stat și la ei până în vară. Între timp blogul începuse să meargă, câștigam mai mulți bani decât salariul de la Philips și începuse să mă deranjeze când mă sunau cei de la birouri cu diferite probleme.
Așa că mi-am dat demisia și de atunci sunt liber profesionist.

Cam astea sunt secretele lucrative ale vieții mele, cele pe care se lăudau diferiți cretinei că le știu și vai dragă, cum voi fi dat eu în vileag.

Acum aștept ca Zoso să povestească cum era când era pionier și Piticu să spună cum era când lucra la netcafe.