Şi foc a fost şi este încă. Distrugerile masive în numele credinţei creştine de-a lungul timpului sunt cunoscute şi documentate istoric: războaiele religioase, cuceririle în numele creştinării, cruciadele de salvare a „mormântului sfânt”, şi mai presus de toate distrugerea aproape totală a religiilor primare, cu care creştinismul a venit în contact, care erau bazate pe relaţia armonioasă dintre om şi natura. Aceste răutăţi ale oamenilor împotriva altor oameni au fost făcute în numele „salvatorului lumii” Isus Hristos. De la simplele dezbinari pe care Isus le-a adus oamenilor aşa cum spune în Luca, 12, 51-53, au urmat altele din ce în ce mai ample prin mărirea puterii duhurilor necurate pe care Isus le-a protejat. Dar se pare că focul cel mare, care era dorit cu ardoare de Isus în Luca, 12, 49, nu a venit încă. Acest foc este în curs de a se produce prin polarizarea întregii omeniri în mari tabere antagoniste.

Mahomed, profetul islamismului, a fost puternic influenţat de creştinii care erau dominanţi în acea perioadă în zona Orientului Apropiat. Duhurile rele aduse de Isus l-au luat în stăpânire pe Mahomed şi s-au răspândit apoi printre populaţiile arabe din zonă, găsind acolo teren prielnic. Fenomenul a fost facilitat şi de faptul că musulmanii nu folosesc lumânări la rugăciuli, aşa cum fac creştinii care în acest fel pot determina duhurile rele să se îndepărteze. Monstruozităţile care se întâmplă astăzi în lumea islamică (sinuciderile pentru a-i omorâ pe alţii cu orice preţ) şi ura pe care o manifestă faţă de toţi, inclusiv faţă de alţi musulmani, se explică prin duhurile rele care se află în aceşti oameni. Treptat s-a produs o multiplicare masivă a duhurilor rele în lumea musulmană. Astăzi avem tabere adverse mult mai puternice, decât simpla dezbinare dintre tată şi fiu, ne îndreptăm către viziunea de distrugeri masive prin foc şi toate calamităţile de neimaginat descrise în Apocalipsă. Atunci Isus va fi pe deplin fericit că planul i-a reuşit şi lumea a luat foc aşa cum dorea în Luca, 12, 49.

Ce să mai facem? Aprindem o lumânare sau facem un foc sacru, aşa cum se întâmpla în timpurile şamanice ale umanităţii, şi ne rugăm Dumnezeului adevărat să ne scape de demonismul celui răstignit pe cruce. Nu ştim ce şanse avem, dar putem încerca. Poate că Dumnezeu nu ne va lăsa, poate că lucrarea demonică va fi oprită în ultimul moment, înainte de Apocalipsă, dacă renunţăm la trimisul diavolului, la macabrele rugăciuni către un mort, la moaştele purtătoare de duhuri rele. Am rămas profund şocat de cazul de stăpânire demonică a unei femei. Este aici un video în care se poate vedea ce înseamnă puterea duhurilor rele aduse de „moaştele sfinte”. Vezi:

http://video.bzi.ro/video/show/Posedata-de-diavoli-a-cautat-vindecarea-la-Sfanta-43

Suntem într-un joc inegal în care de o parte a liniei se înghesuie apologeţi bătându-se pe crucea ce la dă dreptul să spună inepţii sub acoperirea credinţei, iar de partea cealaltă e gol. Oamenii decenţi se ascund prin colţuri, mintea deschisă la conceptul de alteritate a devenit un păcat şi-o ruşine. E plin de emisiuni credincios-plângăcioase – la Radio Cultural de exemplu, e plin de profeţi şi de închinări, de sfaturi cum să fii un bun creştin, de o propagandă imbecilizantă îndemnând la supunere, conformitate, cuminţenie prost înţeleasă (căci nu vreau să confund cuminţenia autentică a lui Noica sau Brâncuşi)… Iar de partea cealaltă a graniţei nu se ridică nimeni, nici măcar de sămânţă, un glas puternic să apere teritoriul din ce în ce mai restrâns al omului liber, explorând cu gândul fără restricţii cretinizante, fără ierarhii celeste care să ne structureze lumea înainte de a o cunoaşte…
Cine ridică mânuşa pentru copiii obligaţi să facă religie în şcoli, cărora li se omoară întrebările înainte de a se naşte?… Cine le spune că Doamne-Doamne e o opţiune, nu o realitate obiectivă? Cine ridică o voce să-i apere să nu se întrupeze cretini înainte de a avea şansa de a se naşte spiritual, autentic, pe propriile picioare? Cine mai luptă împotriva totalitarismului religiei, acum, când partida a fost câştigată, şi banii şi puterea şi respectabilitatea şi cariera vin în România cu o aură moderat creştină, neapărat ortodoxă… Intelectualii blazonaţi sunt dresaţi, fac frumos la religie, mai ales ortodoxism, mai nou şi la politică.
Nu sunt neapărat cel chemat să aprindă revolta faţă de călăritorii noştri spirituali, faţă de călăii mirărilor noastre, faţă de păduchii care ne drenează energia sufletească în ritualuri scălâmbe, în închinăciuni de automatism, în bisericisme ritualic obsesiv repetate, faţă de profitorii fără ruşine ai speranţei noastre de minune, de gând mai adânc, de mai bine, faţă de adunătorii de suflete supuse, de penitenţe, de renunţări, de îngrădiri şi reguli, faţă de cei ce ne dau binecuvântarea să-i slujim, să le spălăm picioarele, să le sărutăm mâinile, să le umflăm buzunarele, să le sacrificăm bunul nostru cel mai de preţ – discernământul…
Nu sunt neapărat cel chemat, dar aş vrea să fiu măcar cel ce-l cheamă, ce-l anunţă, măcar Ioan Botezătorul… Vestitorul Celui ce dărâmă Casa Voastră… Şi băgaţi de seamă, templul vostru e putred, şi e prea gol locul din faţă ca să nu vă vină apocalipsa ipocriziei voastre pe cap taman când credeaţi că vă descurcaţi mai bine. Vă zornăie arginţii în cuvintele calpe, nu mai ştiţi nici măcar să vă îngrijoraţi, sunteţi deţinătorii adevărului universal, aveţi o turmă supusă bună de muls, tuns şi îndrumat, aveţi toate atuurile… Aţi uitat să vă temeţi! E plămada din care se-ntrupează furtuna, şi vreau să cred că sunt ameninţarea ei, măcar primul nor care să vă întunece fizionomiile greţos de senine. E timpul să stea cineva în faţa lăcomiei voastre de suflete, să vă spună cineva „Îndeajuns!”, v-aţi lăfăit destul, înapoi în cocină, lăsaţi credinţa să crească acolo unde năzuie cu adevărat şi lăsaţi-i pe cei liberi sa FIE!
Chem pe cei ascunşi prin colţuri, de cealaltă parte a baricadei, supravieţuind cu crezurile ascunse, jenaţi de prostie şi în acelaşi timp speriaţi de virulenţa bolii numită religie creştină ortodoxă, să iasă din ascunzătoare şi să-şi strige dreptul la existenţă, la a fi altfel… Fiţi voi înşivă sau curând nu va mai rămâne nici un loc pentru libertatea de gândire, pentru spiritele neîngenunchiate… Nu mai e timpul decenţei şi delicateţei. În acest moment preopinenţii noştri sunt ca porcii în cofetărie: grohăie şi înghit tot, ucid viitorul nostru, ne imbecilizează copiii în şcoală, rânjesc la noi ca un prădător la o specie pe cale de dispariţie… Şi ne vânează… Şi ne obosesc, uneori până la convertire…
Eu am obosit… să-mi văd doar de viaţa mea… să-mi instruiesc copilul acasă cum e cu Universul, cu stelele, cu sistemul solar, cu evolutia, să-l apar de tâmpeniile cele mai agresive care le învaţă la ora de religie – „o stea căzătoare, a bătut un înger din aripi”… Din fericire a învăţat la grădiniţă despre meteoriţi. Particulară, bineînţeles, ce vă închipuiţi, că învăţământul românesc de stat a scăpat la vreun nivel de contaminare… Am obosit să-mi văd doar de viaţa mea într-o lume strâmbă care o ia razna, e lumea pe care i-o las moştenire, şi mă ridic… Din letargie…
Şi urlu:
VREAU!
Despărţirea dintre social şi religie, restaurarea moralei independent de credinţă, revalorizarea cunoaşterii în sine dincolo de acceptarea utilitaristă, promovarea gândirii deschise care poate judeca relaxat în termenii de posibil, dezirabil, adevăr alternativ, combaterea mitocăniei cultoide a lui corect – greşit, noi versus ei, demascarea celei mai mari escrocherii din istorie bazată pe speranţă şi în genere cotonogirea spirituală a tuturor deţinătorilor de adevăruri absolute cu tot cu adevăruri.
Mulţumesc.
Nu ştiu pentru ce…

Acest articol a fost scris pe duminică, august 17th, 2008 la 6:54 pm şi este înscris în Eseu, Pamflet. Poti urmari orice raspuns la aceste articole prin intretinere RSS 2.0. You can leave a response, or trackback from your own site.

De la Revoluţia din decembrie 1989 încoace, în România se manifestă un fenomen unic în lume: ţara importă moaşte. Este paradoxal că activitatea este complet necenzurată. Cu alte cuvinte nu se ştie public cu certitudine cine sunt acei oameni mumificaţi. Tabuul religios împiedică cercetări obiective asupra persoanelor mumificate declarate sfinte. Mărturia celor care aduc astfel de corpuri, sau bucăţi din ele, în România este îndeajuns ca justificare în sistemul de legi.

Ne întrebăm pe bună dreptate de ce, cei care renunţă la moaşte în favoarea aşezămintelor religioase ortodoxe din România, fac aceasta? La ce preţ monetar sunt procurate aceste achiziţii? Tranzacţiile rămân secrete, credinciosul creştin ortodox neavând acces decât la pupatul moaştelor. În prezent în România s-au acumulat sute de moaşte, revista Lumea credinţei, anunţă cu mândrie că iar au sosit moaşte de pe undeva din lume, vestea dorind să fie o bucurie pentru creştinul ortodox.

De ce renunţă alţii la moaşte în favoarea românilor ortodocşi? Este o întrebare care surprinde pe oricine nu numai pe credinciosul creştin ortodox. Oare acei oameni nu mai au nevoie de puterea sfântă a moaştelor? Sau au constat că nu sunt deloc sfinte? Sau poate că la un preţ bun pot renunţa, astfel că moaştele intră şi ele în circuitul comercial ca orice bun de consum (sigur că aici nu este vorba de a le consuma, ci de a servi ca produse care îl aduc pe cel care le pupă mai aproape de mântuire).

Aceste nedumeriri nasc câteva ipoteze plauzibile:
1. Dându-şi seama ca bate un nou vânt al raţiunii, proprietarii moaştelor vor să scape de ele realizând grotescul şi sminteala venerării unor cadavre. I-au găsit pe românii ortodocşi singurii care să le accepte.
2. Proprietarii moaştelor vor dobândi beneficii băneşti care îi satisfac, astfel că renunţă la moaşte din dorinţa de profit.
3. Proprietarii moaştelor ştiu că mai devreme sau mai târziu pot fi implicaţi juridic privind provenienţa moaştelor. Analizele forensice pot dovedi falsul corpului mumificat. Mai mult, experţii pot descoperi că acel corp de „sfânt” de fapt a aparţinut unui om ucis undeva, neavând astfel nimic din sfinţenia ce i se atribuie, ci fiind un rezultat al crimei cuiva.
4. Moaştele sunt folosite pentru a transporta droguri, scăpând de controlul vamal deoarece trec drept obiecte de cult.
5. Criminalii vor să scape de acele cadavre care pot fi dovada că au comis crime. România, ca ţară predominant ortodoxă, prin regimul de cult al moaştelor, reprezintă protecţia cea mai sigură ca acele crime să nu fie descoperite.

Raţiunea ne îndemnă să credem că motivaţia altruistă de a renunţa la moaşte sfinte nu poate exista atîta timp cât proprietarii lor mai cred în puterile moaştelor. Moaştele sunt nepreţuite pentru cel care crede în beneficiile lor de a-l apropia pe om de viaţa veşnică promisă de Iisus. În plus, prin venerarea lor, moaştele sunt o sursă sigură de venituri încasate de la cei care le pupă. Nu rămâne decăt să credem că beneficiile de a renunţa la moaşte, spre a le exporta României, întrec pe cele de a le păstra.

Vremea nu este departe când statul român va lua măsuri ca moaştele aşezămintelor ortodoxe să fie cercetate forensic şi astfel să se afle vechimea acelor cadavre mumificate şi poate chiar identitatea acelor oameni morţi. Mitul inviolabilităţii moaştelor se va spulbera odată cu primele cercetări în această direcţie. România a ajuns în prezent un dumping, locul unde se aduc mumiile „sfinte” ca bătaie de joc făcută acestui popor credul în „păstorii” lor ortodocşi. Românilor ortodocşi li se oferă cu neruşinare grotescul şi sminteala venerării moaştelor, a cadavrele mumificate ale unor oameni spre „mântuirea” sufletelor lor. Nu poate fi un exemplu mai relevant de descompunere religioasă a unui crez care se hrăneşte spiritual din morbidul moaştelor.

Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înşela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină asupra adevăratei ei esenţe. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar. Referinţele citate sînt din Biblia sau Sfânta Scriptură, folosită de Biserica Ortodoxă Română.

Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care trebuia să vină trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) ca să îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.

Venirea salvatorului poporului evreu era aşteptată de multe veacuri. Conform credinţei evreilor omul trimis de Iehova trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar şi un rege din stirpea regelui David, personalitatea istorică remarcabilă care făcuse parte din tribul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din acea spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.

Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Noul Testament, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile acestei misiuni?

Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor ca să scape de acel demon. „Nu sînt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sînt evrei, ci dintre neamuri, cei pe care Iisus îi numea cîini.

O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, o personalitate politică de excepţie care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.

Mai departe, în misiunea salvatorului evreilor era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbina casa?

Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el este aşteptatul mesia era deosebită. Acest fapt a atras reacţii fireşti. Cărturarii ziceau că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30), că are demon (Ioan, 7, 20). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) şi nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare stranie. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi calificat astăzi un om care şi-ar respinge astfel rudele?

Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus referitoare la scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de 2000 de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vom vedea în cele ce urmează de ce a spus Iisus aceasta.

Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om şi trimiterea lor în turma de porci ne face se ne întrebăm ce a rezultat din intervenţia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, aşa cum intraseră în acel om, sau cum ieşiseră din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva. Pînă la urmă intervenţia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru că duhurile nu au fost distruse cum s-ar aştepta de la cineva cu intenţii bune. În Marcu 5, 12-13 şi Luca 8, 32, se spune despre duhuri că l-au rugat să le îngăduie să intre în porci şi el „le-a dat voie”, „le-a îngăduit” considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele. Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele.

Ne întrebăm pe bună dreptate ce se întîmplă cu duhurile necurate care ies din om? Răspunsul îl dă chiar Iisus în Luca, 11, 24-26: „Cînd duhul necurat iese din om, umblă prin locuri fără de apă căutînd odihna; şi negăsind, zice: Mă voi întoarce în casa mea, din care am ieşit. Şi venind, o află măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decît el; şi ele intră şi locuiesc acolo; şi starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi”. Aceste trei versete din Sfînta Evanghelie după Luca sînt cele mai revelatoare cu privire la adevăratele intenţii ale lui Iisus. Nicăieri în Noul Testament nu se afirmă că Iisus a distrus duhurile rele care îi chinuiau pe oamenii posedaţi, ci le-a scos sau le-a îngăduit să iasă din acei oameni posedaţi. Logica ne îndeamnă să credem că un om venit de la Dumnezeu, cum se crede despre Iisus, trebuia să distrugă duhurile rele şi astfel să le împiedice să intre iarăşi în oameni. Dar Iisus nu face aceasta. Conform spuselor lui Iisus în Luca, 11, 24-26, un duh rău va reveni în cel posedat cu forţă şi mai mare astfel „starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decît cea dintîi” (Luca, 11, 26). Mai putem oare crede în intenţiile bune ale lui Iisus? Intervenţiile lui sînt malefice fără ambiguitate. Un duh necurat trebuia distrus nu doar lăsat să iasă din corpul posedatului, ca ulterior să revină tot acolo. Rezultă că toate activităţile lui Iisus de scoatere a duhurilor necurate din oameni nu făceau decît să înmulţească duhurile rele. Iată cum a procedat „fiul lui Dumnezeu” cu „ajutorul” dat posedaţilor de duhuri necurate. Aceasta explică şi faptul de ce Iisus spunea că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Iisus era mînă în mînă cu diavolul, activităţile lui de scoatere a duhurilor necurate nu erau făcute decît ca să-i impresioneze pe oameni, dar el ştia foarte bine că duhurile vor reveni mai tîrziu în omul de unde ieşiseră, de data aceasta însoţite de alte duhuri mai rele.

Revenind la episodul cu porcii, dacă Iisus ar fi avut cu adevărat putere de la Dumnezeu şi intenţii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi permis să intre în porci şi astfel să fie lasate libere să facă un rău şi mai mare după moartea porcilor. Puterea lui Iisus era prin urmare dată de diavol. Întreg episodul cu porcii arată natura demonică a lui Iisus. Din toată acea întîmplare au rămas păgubiţi oamenii, proprietarii porcilor, care fiindu-le frică de Iisus şi puterea lui demonică nici măcar nu au îndrăznit să-i ceară să fie despăgubiţi. Rezultatul final a fost moartea porcilor, paguba oamenilor şi mărirea răului prin duhurile necurate libere să-şi continuie teroarea demonică.

În ritmul acesta de proliferare a duhurile necurate, care fiecare aducea apoi „alte şapte duhuri mai rele decît el” (Luca, 11, 26), nu este surprinzător de ce duhurile necurate s-au înmulţit peste măsură astfel că au susţinut ceea ce ulterior a devenit religia creştină ca şi cult demonic. Se poate face un mic calcul. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum Iisus a trimis duhurile rele într-o turmă de 2000 de porci. Presupunînd că în fiecare porc a intrat un duh necurat, după moartea porcilor cele 2000 de duhuri au chemat fiecare cîte şapte duhuri mai rele decît ele (Luca, 11, 26) rezultînd un număr de 16000 de duhuri necurate. Unde au intrat aceste duhuri mai tîrziu? În oameni, deoarece porcii muriseră. Creştinii care au urmat după Iisus au avut din plin duhuri necurate care sa-i posede. La înmulţirea duhurilor rele au contribuit apoi şi apostolii şi toţi cei care cunosc astfel de metode de scoatere a duhurilor necurate, chiar şi în ziua de astăzi. Se explică astfel proliferarea creştinismului care nu duce lipsă de fanatici şi dezechilibraţi, semne tipice de posesiune demonică. Cazul unor neoprotestanţi („pocăiţi”, cum sînt numiţi de obicei) este tipic: unii se înfierbîntă la adunări arătîndu-şi evident latura de posesiune demonică.

Un alt episod din faptele lui Iisus este cel cu zmochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Să spună oamenii care raţionează: Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Să ne imaginăm că un astfel de om merge la casa cuiva şi cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din acea casă pur şi simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa lor. Cum ar fi etichetată o astfel de persoană care aduce ocară unor oameni pentru că pur şi simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea să mănînce? Cazul lui Iisus este cel al omului rău şi iraţional. Un astfel de episod s-ar fi soldat astăzi cu furia oamenilor care i-ar fi tras cîteva beţe pe spinare „fiului lui Dumnezeu”.

Să trecem la învăţăturile lui Iisus. Una dintre ele se referă la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sînt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Cîţi oameni cred că nu contează ce băgăm în pîntece? Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.

Să analizăm acum doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic ce respectă această învăţătură a lui Iisus. De exemplu, un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sînt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare lui Iisus pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Întrebare: poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.

Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere faptul că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Diavolul iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos mereu în păcat. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu să-i îndemne pe oamenii să se complacă în rele iertîndu-le tot timpul fărădelegile? Mai degrabă un spirit demonic face aceasta.

Să cercetăm mai departe faptul cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?

Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de pedeapsă persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului, care pîndeşte omul la orice pas, creştinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atenţia care se pune pe diavol ca personaj principal şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce şi i s-a pus pe cap coroana de spini în locul celei regale a regelui din stirpea lui David. Pe cei mai mulţi oameni traumele mentale pe care le implantează în minţi frica, şi toate aspectele suferinţei şi întunericului, îi bîntuie toată viaţa. Deşi se spune despre „învingătorul morţii”, că a ajuns acolo la dreapta Tatălui, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă a suferinţei umanităţii care a urmat după „înălţarea sa”.

Să vedem acum fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat? Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea oamenilor pe rug, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Astfel de rezultate ale misiunii sale „salvatoare” ne sugerează că Iisus s-a dus direct în iad de unde nici că-i pasă ce se întîmplă pe pămînt deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin ca fruct al faptelor „mîntuirii” aduse oamenilor. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă, Iisus nu poate fi decît un trimis al diavolului care în loc de mîntuire a adus durerea.

Cine sînt cei mai în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce suferinţă prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.

Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Existenţa sutelor de grupări creştine arată cu claritate că dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.

Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz demonic a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele o fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”. Iisus este cel care a înlesnit înmulţirea duhurilor necurate îngăduindu-le să iasă din oameni şi să revină apoi cu alte duhuri şi mai rele ca ele (Luca, 11, 26). Pe această bază de idei demonismul creştinismului originar nu poate fi contestat.

Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sînt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară a sufletelor care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc.

Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi răutatea socială a unor creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre creştini sînt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului lui Iisus nici nu ştiu practic în mîna cui se află. Pioşi în viaţă, aceşti oameni aspirînd la Dumnezeul adevărat s-au rugat cu devotament lui Iisus. După moarte vor avea surpriza să ajungă în iad unde îi întîmpină Iisus şi le urează bun sosit.

Ce spune istoria despre rolul creştinismului? Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a oamenilor oferit de creştinism, care a fost folosit astfel de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi comunişti care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.

Despre cine a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Am îndrăznit să gîndesc şi să aştern aici cele aflate. Am scăpat de frica de Dumnezeu şi mă gîndesc la iubirea de Dumnezeu. Mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sînt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la minunile create de Dumnezeu, la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sînt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit al răului de care omenirea este influenţată în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipată în viziunea apocaliptică din Noul Testament. „Salvatorul” ne învaţă cum să ne tîrîm, cum să purtăm greutatea crucii însîngerate după exemplul lui şi cum să murim, în loc de a ne arăta cum să trăim fericiţi în viaţă, aşa cum un adevărat fiu de Dumnezeu ar face-o. Iisus ne-a adus încet şi sigur la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii. Atît cei care au asimilat duhurile necurate, aduse de către Iisus şi de cei care l-au urmat şi îl urmează, cît şi mulţimea oamenilor de bună credinţă în Dumnezeu, care nu au fost încă atinşi de aceste duhuri necurate, hrănesc în creştinism macabrul salvarii oferite de un om mort pe o cruce. Dumnezeule adevărat, unde să Te găsim?

În ceea ce mă priveşte iertarea pe care aş putea să ţi-o ofer… nu e cazul. Tu greşeşti faţă de ideea de normalitate, tu greşeşti în faţa bunului simţ, greşeşti faţă de tine. Dacă nu-mi place ceva la tine,n-am decât să nu te mai bag în seamă, dar tu unde poţi fugi de tine?!

P.S. eu nu o sa ma simpt ofensat daca nu o sa te scobori la nivelul meu si sa-mi raspunzi. Si daca ce am scris mai sus te-a jignit/ofensat ia fa ca isus si iarta-ma ca s-asa nu stiu ce fac… (iar ma iau de religii )

@ Robintel , Nu poza este ofensatoare. Ci contextul pe care-l dă titlul postării. Altfel şi o icoană ortodoxă (să zicem) poate fi postată într-un context care poate deveni ofensator pt. unii creştini. Fără să putem spune că icoana în sine este deranjantă. Asta e şi povestea postării cu poza pe care Arhi a primit-o pe twitter.

@ all, eu cred că putem să ne susţinem diferitele puncte de vedere şi fără să (ne) jignim. Dar probabil că şi asta ţine de IQ. De aceea înţeleg şi mă aştept să nu priceapă toată lumea.