Opriţi! Vreau să cobor.

De Tatiana Neamţu

Iniţial m-am gândit la un titlu de genul “opriţi viaţa. vreau să cobor!” Apoi m-am gândit că ar fi nedrept să hulesc. Aşa că nu ştiu ce aş vrea să opresc. Iureşul? Oh, da, cu siguranţă.

Zilele astea mă gândesc cât mi-ar plăcea să emigrez. Niciodată n-am avut gânduri de emigrare, nici acum nu sunt foarte pregnante, însă când şi când mă gândesc cum ar fi să trăiesc în Australia. Sau în Noua Zeelandă. Acolo şi numai acolo m-aş duce oricând.

Îmi imaginez întinderi mari de pământ fără ţipenie de om. O fermă. Da, aş vrea o fermă în Noua Zeelandă. Fără oameni. Să fiu la kilometri distanţă de alte urme de civilizaţie. O colegă la birou îmi spune: “da, şi eu aş pleca în Australia. Măcar un ocean să ne despartă…” Să ne despartă de ce?

Să ne despartă de praf, de mizerie, de îngălgare, de supărare, de oameni răi, de bătrâni de 60 de ani care se opresc în mijlocul străzii şi rupi saboţii de frână încercând să nu-i ai pe conştiinţă. Şi când îi avertizezi te-njură. Magic, vă spun. E chiar magic să fii cu copilul în maşină, să-ţi stea inima-n loc că era să dai peste un bărbat de 60 de ani care se oprise în mijlocul unui drum – fără să fie trecere de pietoni – după ce tu ai forţat o intrare. Şi bărbatul să te-njure. Oh, nemaipomenit! Ce lecţie pentru copilul tău. Junglă, mamă! Asta e, doar asta te pot învăţa. Departe de agitaţie, de mutre urâte, de strâmbături, de invidie, de bârfe, de alergătura continuă după “a poseda”.

Nu ştiu când m-am urcat în iureşul ăsta, dar vreau să cobor acum. Se-ntreba cineva odată care-i sensul vieţii. Da, chiar, care o fi? Când simţi că nimic din ceea ce faci nu are un sens, ce mai faci după asta? Când îţi duci viaţa după ţaigărele ceasornicului, când la 8 trebuie să fii la şcoală, la 16.30 la germană, la 17.30 la karate şi la 18 la dentist? Când petreci în fiecare zi o oră în maşină aşteptând copilul de la vreo activitate nu există consolare decât o carte stupidă să-ţi ţină de urât.

Ce faci când repeţi zilnic şi faci dictări şi scriere şi “D” şi “B” rămân nebuloase mai mari ca problemele cu planul înclinat din liceu? Sau când doamna îţi scrie pe caiet că azi iar s-a ridicat şi a vorbit în timpul orei? Duci copilul la doctor să-l testeze. Poate are adhd, sau hiperkinetism. Sau poate o fi dislexic? “N-are, doamnă, nimic; mergeţi liniştită acasă.” N-are, copilul, sigur că n-are. Doar că nu te-ai ocupat suficient de el. Mai mult de-atât? Cât e suficient?

Cum faci să te simţi bine, să te vezi ca o mamă bună? Aş fi zis că dacă-l ghidez să fie independent e mai valoros decât dacă îl cocoleşesc. El, săracul, mai bun de-aşa nu poate fi. Mi-a spus cineva odată: “fiecare primeşte copiii pe care-i poate creşte”. Cu siguranţă de aia am primit eu un copil bun. Pentru că sunt rea. Trebuie să fiu rea.

Şi dacă nu sunt? Dacă e în regulă să simţi câteodată că vrei să fii numai tu cu tine şi cu cartea ta? Să te refugiezi? Să te ascunzi? Mamele au voie să se refugieze? Au voie să fugă? Şi dacă fug, când trebuie să se-ntoarcă?

Iar apoi stai strâmb şi cugeţi drept: sunt mii de oameni care n-au ce mânca; sunt mii de oameni care n-au un acoperiş deasupra capului; sunt mii de oameni bolnavi, sunt oameni care nu se bucură de nimic. Tu ai avut totul. Tu ai de toate şi iubire. Oh, da. Iubirea.

Ce e iubirea? Iubirea e atunci când e linişte în casă. Când soţul pierde câteva ore ca să-ţi facă o prostie de compartimentare în sertarul de ustensile de bucătărie şi tu deschizi sertarul de 10 ori pe zi să te bucuri. Iubirea e când râzi cu lacrimi citindu-i copilului Dănilă Prepeleac. Iubirea e când mai ai bunici la ţară, când suni şi-i auzi vorbind ca la noi în Banat. Iubirea e atunci când adormi în braţele cuiva, când îţi zâmbeşte un copil şi când primeşti 2 frunze pe post de mărţişor. Iubirea e când te sună tata, tu eşti la serviciu şi ai mult de lucru, iar el te relaxează citindu-ţi o glumă din Caţavencu. Şi face asta în fiecare miercuri de ani de zile. Uneori te enervează, dar ce te-ai face fără?

Şi când simţi că nu mai poţi te ridici şi-o iei de la capăt. Pentru că poţi!

“O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

….

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.”

(G. Coşbuc – Lupta vieţii)