Demult, în vremuri demult și mai demult apuse, fotbalul era un sport, nu o afacere, fotbaliștii erau niște zei mingicari, nu niște cocainomani, iar spectatorii ieșeau la bere cu jucătorii sau se bucurau când îi vedeau în tramvai, nu în limuzine blindate.

Demult, în vremuri demult apuse, să fii chemat la echipa națională era onoarea supremă. Jucători mari, jucători uriași, sacrificau totul, inclusiv echipa de club, de unde luau banii de păpică, pentru a fi prezenți la meciurile echipei naționale. Se întorceau accidentați și își plăteau singuri spitalizările, pentru că cluburile refuzau să o facă, dar tot mergeau.

În zilele noastre, echipa națională are onoarea de a fi vizitată de vedete. Echipa națională are onoarea de a-l avea pe Mutu, în rarele momente când nu trage pe nară sau nu bate ospătari. Are onoarea de a-l avea pe Marica sau pe Raț. NOI avem onoarea de a-i admira, chiar și când joacă prost. Dacă nu înțelegem asta, înseamnă că nu suntem în pas cu vremurile.

Iar dacă nu înțelegem că fotbaliștii naționalei au petrecut până dimineață, imediat după meci, de durere că au pierdut cu 8-1 overall, înseamnă că nu înțelegem zbaterile profunde prin care trec zeii fotbalului din ziua de azi.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.