Fiecare ne amintim de prima noastra dragoste. De mirajul descoperirii si experimentarii sexului opus.
Chiar daca a fost vorba despre una neimplinita, prima dragoste ramane intiparita in memorie ca si un semn aplicat cu fierul rosu pe piele.  Cati dintre voi, femei, barbati, nu ati trait si suferit ca si tanarul Werther din “die Leiden des jungen Werthers” (suferintele tanarului Werther), de Goethe?

Statistic vorbind, prima dragoste este de sacrificiu. Tinerii se iubesc pana ard dupa care se despart.
Pentru ca-si doresc sa experimenteze si altceva, pentru ca isi imagineaza ca se poate si mai bine sau pur si simplu pentru ca nu au termen de comparatie.
Ce am observat eu de-alungul anilor la foarte multe cupluri, este ca legamantul pe viata, decizia de a se casatori, vine dupa o mare deceptie in dragoste, de-obicei dupa prima mare iubire si deobicei dupa cea a barbatului.
Chiar as spune ca, atunci cand dragostea nu mai doare, barbatul este pregatit pentru casnicie…
Ca e bine, ca e rau, asa stau lucrurile, deci conteaza mai putin.

Ceea ce mi se pare mie cel mai relevant este ce se intimpla cu personalitatea individului, cu identitatea ei si a lui intro relatie de tip casnicie.
Se intareste, se contopeste cu cea a partenerului, se pierde pe drum, se transforma in altceva?

Ce parere aveti?  Sau ce experiente aveti?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.