mielul domnului
Scris de Nea Ilie

Eugen avea un trabant. Eu mai urcasem în trabantul lui de multe ori, știam că are probleme cu el. Nu, nu la piston. Îi sărea o roată. Țin minte că lucram cu el în Eforie și în fiecare dimineață când ajungeam la bifurcație noi făceam la stânga, roata se ducea înainte. Și căutam prin porumb ca chiorii pân-o găseam, de ieșeam tăiați pe față ca Cichicean din păpușoi. Care ați avut mașini de-astea de carton știți că roata de trabant are un singur șurub, iar siguranța e doar o șaibă îndoită.

Era înainte de paști. Zice Eugen:
– Hai cu mine la Murfatlar să luăm ceva din cramă și pe urmă dăm o fugă la Kogălniceanu (o localitate în Constanța) că vreau să iau un miel de la machedoni. Între noi fie vorba, cei mai buni și frumoși cârlani îi iei de la machedoni – ce le fac ăștia, nu știu, le-or da să mănânce dublu?! i-or pieptăna și usca cu feonul?!… cine știe?! M-am uitat eu puțin ca inspectorul de vaci la roțile trabantului…
– Moșule, nu-ți face griji, i-am rezolvat filetul, acum ține.
Și o luăm la drum. Pe podul Cumpenei, șoseaua goală și-i dă Eugen al meu sandale de gonea cartonașul cu vreo 30 la oră. În spatele nostru, tramvaiul. Abia îl ghiceai din fum. La bulevard când am ajuns, semafor, roșu, frână, oprește tărăboanța, roata nu. S-au dat ăia jos din tramvai, ne-au ajutat să mutăm mobila de pe linia de tramvai lângă bordură… Eugen al meu, negru de supărare. Îi venea s-o lase acolo. Mă duc după roată, vin cu ea ca cu cercul…
– Zgura mă-tii de mașină!
– Ce-ai băi Eugene de-i înjuri pe oamenii ăștia?!
Pe urmă-mi pică și mie fisa:
– Ăoleo, de trabantul tău zici?
Și m-apuc să pun roata la loc. În mintea mea de inginer de balcon, șaiba aia îndoită era problema. Și iau un ciocan și-i frec câteva pân-o îndrept una cu asfaltul. Strâng roata de pârâia caroseria din ținte și dă-i ‘nainte. Nici n-am ajuns la Valul lui Traian când o căruță iese din câmp fix în fața noastră. Aproximarea căruțașului a fost bună, numai că de nervi, Eugen ambalase afumătoarea de aveam peste 35 la oră. Iese căruța, frână, scârțâit, roata noastră… tot înainte mândri pionieri, în căruța omului.
– Băi Eugen, nu mai bine luăm bicicleta, am două la magazie la tata.
Scoate ăsta altă șaibă, și-aia tot îndoită, meșterește la ea de mă plictisisem.
– Hai Eugeneee, că deja a încolțit grâul!
Ajungem la Murfatlar, încărcăm vreo 10 sticle prăfuite și ne ducem înainte spre Poarta Albă. Când am ajuns pe la Nazarcea m-au năpădit amintirile din liceu: aici ne duceau în fiecare toamnă în “practică cu cazare” într-o închisoare de femei, vă povestesc eu altădată și de-acolo. Și-ajungem în Kogălniceanu. Sună ăsta pe machedon că nu era niciun semn la străzi pe-acolo.
– Nea Licoiu, hai bre c-am ajuns, dar nu știu pe care stradă s-o iau.
Și începe machedonul să-I explice.
– Ți aproachi di țentru la mi-ducu mi-ntorcu șî frângu calea andreapta.
Eu aveam mulți machedoni pe la birou și-mi întinde ăsta telefonul.
– Ia, vorbește cu el că eu n-am înțeles nimic.
– Zice că să te duci în centru la sensul giratoriu și să faci la dreapta, hai băi Eugene, chiar nu-nțelegi? E grai românesc…

Când ajungem la nea Licoiu în curte, băi nene, parcă le spălase cu detergent plus un căpăcel de cocolino: toate oile albe. Și dă-i și caută un miel. Dacă cumpăram femelă era mai scump.
– Miel vreau, nea Licoiu, zicea Eugen fixat pe preț.
– N-ai noroc Eugene, glumeam eu, sunt doar mioare anul ăsta, miei…pula!

Și găsește ăsta un cârlan măricel și năzdrăvan, dar gălăgiooos și-l pune-n portbagaj. Beee, beee, beee, băi Eugene, te-a păcălit machedonul, ți-o fi dat un bișon mai mare că nu tace…
Ăsta cu gândul la pastramă, dă-i sandale la Trabant. A băgat și-o casetă cu Iron Maiden că cică să acopere behăiturile lu ăla.
I can laugh at the wind… beeee!
I can howl at the rain… beeeee!

Pe la hârtoapele alea de la Ovidiu nici n-a mai apucat ăsta să mai frâneze, sărea cutia de chibrituri ca mingea. Mă și miram că nu i-a mai sărit roata. Și nici mielul nu se mai auzea. Bă, zic în gând, ori s-a intoxicat și-l găsim gata afumat, ori l-o fi durând și pe el gura și s-a culcat. Chiar la intrare în Palas, poliția. Face semn, tragem pe dreapta.
Eugen împăciuitor:
– Fac și ei o chetă mică pentru paști. Ai 10 lei la tine? Că io i-am dat pe toți la nea Licoiu.
Vine polițaiul. De emoție, roata ăstuia n-a mai suportat și s-a culcat și ea pe-o parte. Atât i-a trebuit la polițai. Dă-i, învârte-l, c-o fi, c-o păți.
– Roată de rezervă aveți? Deschideți portbagajul!
Când deschidem portbagajul… mielul nostru era deja sacrificat! Roșu pe la bot și pe la gât… Bă să vezi că i-a strecurat nea Licoiu și-un briceag la el, și-a luat singur maul. Polițaiul când a văzut a făcut un pas înapoi… O fi zis că suntem sataniști, că a prins el puțin din Iron Maiden până să cadă roata, iar imaginea din portbagaj era de horror. De unde… Probabil pe la hârtoapele alea s-a spart o sticlă de vin iar behăitorul a lins și el ce-a apucat că era înțepenit.
A fost un paște frumos, soare afară, pastrama ca niciodată… bună și fragedă, parcă fusese stropită cu vin.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.