Elegie hermeneutica

O priveam si nu imi mai puteam satura ochii. Formele ei perfecte ma nauceau si imi inundau mintea cu ganduri de prada si prihana. As fi dat orice sa fie a mea. Am privit-o lung, pierzandu-ma in ea, si mi-am facut curaj. Acum ori niciodata! Si am sarutat-o. Dulceata neasemuita, gust de pierzanie, toate se impleteau in acel sarut.
Si atunci, primit fiind, am continuat sa ii sorb saruturile. Nu ma mai saturam sa o gust, sa o mangai, sa ii simt dulcele amar patrunzandu-mi inima, mintea…
Am continuat asa minute, ore…sa fie oare zile? Cine mai poate sa isi aduca aminte? Totul in jurul meu devenise tulbure.
Din pacate, orice isi are sfarsitul. Si asa s-a terminat si intalnirea noastra.
I-am dat un ultim sarut, lung si plin de dor, mi-am pus mainile pe gatul ei delicat, si am strans…am strans….si pana la urma am reusit sa pun dopul pe sticla de vin ce imi incantase seara.