Acum 10 ani, când m-am mutat în Constanța ca să-și termine Mama Ametcea facultatea, am avut un șoc cultural. Bucureștean de la 3 ani, nu mai stătusem la țară decât în vagile vacanțe petrecute la moldova mea iubită, la sfinții mei bunici. Bine, nu trebuie sa luati mot-a-mot expresia la țară. Nu e jignitoare, ci reflectă mentalitatea unui tip de 28 de ani care iubește Bucureștiul din tot sufletul.

Da, acum înțeleg că există viață și în afara capitalei, există și oameni, și femei, și distracție și cam tot. Desigur, nu ca la mine acasă, dar oarecum.
Revenind, am avut un șoc cultural.

Pentru că am descoperit că străzile pot avea gropi în care să te îneci, că sunt cartiere cu zeci de mii de oameni care nu au iluminat public, că gazul se vinde la butelie și că trebuie să te plimbi ceva drum cu ditamai recipientul exploziv în cârcă, că prețurile în magazine cresc în fiecare vară, când vin turiștii, dar nu mai scad niciodată și tot felul de alte frumuseți.

De aceea, la momentul respectiv, îl lăudam pe Mazăre. Pentru că a transformat o hazna în oraș. A pus asfalt, a pus iluminat public, a reparat blocuri care stăteau să cadă, a transformat mamaia într-o oază de hipsterism, dorită de fiecare țărănete care vrea să își etaleze banii și nu are unde.

Am fost acum 2 săptămâni la Constanța. Și mi-a săgetat inima un fior. De tristețe, de aducere aminte, de groază poate.
Orașul este fix la fel ca la început. Adică s-a transformat, sub obăduirea aceluiași om ce îl pusese pe picioare, într-un gunoi și o groapă.

Și o să mă rezum la 2 lucruri. Cazinoul de pe faleză și centrul.
Cazinoul, un simbol în regiunea costieră a mării negre și o realizare arhitectonică superbă, este praf. Dacă atunci când eu mai eram în constanța, se mai făceau nunți, mai funcționa ceva, acum a ajuns o paragină cu scânduri în loc de ferestre. Oamenii trec, se uită, clatină din cap, unii plâng (da, vă jur, am văzut pe cineva care lăcrima uitându-se la clădire, probabil aducându-și aminte de un eveniment fericit petrecut acolo) și trec mai departe.

Probabil, de fapt, nu probabil, sigur, mazăre așteaptă să devină o ruină în adevăratul sens al cuvântului, cupă care să îl preia gratuit prin interpuși și să mai facă o oază de relaxare pentru târfele cu care umple orice loc prin care merge. E trist, e grotesc, e neomenesc ce se întâmplă acolo.

Dar până în cazino, știți ce mai e distrus?
Centrul vechi. Distrus total. Nu mai e nimic acolo, în afară de câțiva țigani ce bântuie cu ochi lucitori, după ceva de furat de la amărâții rătăciți prin zonă.

Toul, dar absolut totul este distrus, iar strada…strada nu mai există. Și mai mult decât atât, nimic nu semnalizează că strada e întreruptă brusc și se transformâ în gropi și bucăți de beton aruncate alandala. Pur și simplu, dacă vii repede cu o mașină, riști să mori. Fără nici o glumă. Practic, drumul spre faleză, portul tomis, cercul militar, nu e accesibil decât alpiniștilor și oamenilor în cea mai bună condiție fizică.

Bătaie de joc. Mi-e milă de constanța, de vremurile jalnice pe care le trăiește. Nu de altceva, ci pentur faptul că acolo am trăit unele din cele mai frumoase clipe din viața mea. Și chiar mă rănește că în loc să pot trece pe acolo și să rememorez lucrurile ce mi-au înseninat viața, trebuie să mă opresc la marginea unui morman de gunoi înălțat de un borfaș.
Radu Mazăre. Profit să spun acum că e borfaș, pentru că de la 1 februarie aș putea fi închis pentru că îl calomniez și îi pătez imaginea.

Nu am putut face poze când am fost, dar am găsit pe facebook un text alăturat unor fotografii senzaționale, text și fotografii ce îi aparțin lui Andrei Simionel.

În ultimii ani, orașul Constanța s-a deteriorat sever, dezastrul din zona veche s-a extins, putând fi admirat în plin centru şi nu numai …

Cazinoul, o ruină incredibilă, cel mai bun logo al Constanței, le oferă turiştilor abia sosiți imaginea de ansamblu : ” Ca după război ! ”
Cu toate acestea, cei mai mulți sunt pur si simplu fascinați de tabloul macabru din zona veche, comparând Constanța cu Siria, Detroit sau alte zone aflate în plin război : gri, dărâmată, dezolantă, cu un aspect extrem de putred, cu trotuare sparte, clădiri prăbuşite (care din păcate au o reală valoare istorică) din care au mai rămas doar faţade hâde şi extrem de fragile, mormane de moloz şi cărămizi păzite de bande de câini gălăgioşi , etc …

Adevărul pe care refuzăm din păcate să-l vedem este completat de nepăsarea locuitorilor : orasul este plin de oameni pentru care strada nu e decât un coş de gunoi …

Încet, totul se transformă în praf …

Restul de fotografii le găsiți aici.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.