În ultima perioadă se poartă să fii părinte cu metodă. Copiii nu se mai cresc ca la mama acasă. Nu, acum copiii se cresc conform teoriei Montessori. Sau Espere. Sau Kuban.

Am terminat tot ce însemna instinct sau nevoia de a-ți crește copilul așa cum crezi tu că ar trebui. Acum, copilului nu poți să îi ceri să facă ceva. Nu, trebuie să negociezi, trebuie să îl determini să facă acel lucru, trebuie să primească o răsplată.

Copilul nu mai poate primi o palmă la fund pentru că a făcut o tâmpenie, știind că face o tâmpenie. Doamne ferește, îl brutalizezi, îi distrugi psihicul, îl marchezi pe viață. Nici măcar nu trebuie certat, ci trebuie doar să îi explici calm ce a greșit, de ce a greșit și cum poate evita aceeași greșeală pe viitor. Practic, conform noilor norme educaționale, copilul tău devine un cățel, pe care îl dresezi prin metoda afecțiune-recompensă, transformându-l într-un adult responsabil și plin de grijă.

Întreb și eu, ca omul.Ne-am tâmpit? Brusc, tot ce se întâmplă în familia mea trebuie să treacă prin filtrul cartilor americane de creștere a copiilor? Chiar nu mai rămâne loc de mine, ca om și ca părinte? Instinctele cu care miile de generații de dinaintea mea și-au crescut plozii, au devenit brusc inutile, pentru că doamna Montessori a fătat un tip genial, la un moment dat?

Nu, mulțumesc.

Și mai e ceva: majoritatea sfaturilor vin de la oameni bine intenționați, dar care n-au copii și nu știu cum e să raționezi cu unul, plus categorioa distinctă “am 35 de ani și n-am avut timp de copii până acum, așa că hai să te învăț să îl crești pe al tău”. Când mai vedeți sfaturi din astea, întrebați-vă cine sunt cei care le scuipă pe net fără nici o jenă. Au copii? Sunt un reper moral sau doar niște sclavi îndobitociți de corporatie?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.